Fetiţa care a vrut să moară (original)

karma-soul3ater · Fan Nou Data inscrierii: 25/Aug/2009 Mesaje: 3

Acest prolog şi acest capitol au mai fost postate şi pe alte site-uri, tot de către mine - vă pot dovedi ._.

- Prologue -

Amurgul se sparse îndată ce alarma stridentă se auzi, parcă mai înfricoșătoare, mai speriată de huruitul avioanelor ce bombardaseră, seri de-a rândul, câmpul și casele sătenilor. Bucăți uriașe din bila de argint viu și din purpuriul ce scălda cerul fură, parcă, aruncate și transformate în limbi de foc, ce atingeau cerul cu roșiatice sclipiri. Norii odată albi, portocalii, în timp ce treceau pe fundalul unui amurg ce incendia albastrul cerului, deveniseră negrii, adevărate porți din fier forjat, ce nu lăsau să răzbată lumina lunii și să acopere întregul peisaj mortuar cu scântei ce acopereau focul cu măști de viață, aducând înapoi ce s-a pierdut printre scrum și praf, scântei roșii, pâlpâiri slabe ale vieții. Dacă priveai orizontul, nu știai ce e mai negru : oare iarba crudă, umbrele dealurilor sau întunecimea cerului? Se uneau, în timp ce fumul opac, înnecăcios, șerpuia până în vale, ca mai apoi să se dizolve, împletindu-și rămășițele cu adierea rece a vântului. Asta din urmă săruta cu buze cioplite din gheață fruntea , brațele, pleoapele străvezii și gâtul lung, acoperite de un strat fin de sudoare rece. Ochii de un verde spălăcit stăteau acoperiți de o pereche de pleoape subțiri, sub care lumina ochilor le dădeau o sclipire verzuie. Stătea ghemuită, ținându-și strâns genunchii sub bărbie, în timp ce se legăna înainte și înapoi, îngânând întrebările puse de nenumărate ori unui personaj fictiv, ce asculta cu același surâs pe buze, privat de să răspundă.

- Ştefan Ştefan, de ce taci? Unde ți-e vocea ironică, unde ți-s ochii, mărgele vii, de ce le-ai strâns în pumnul tău și de ce pulberea lor învelește cerul? De ce s-a spart amurgul, de ce mi-e frig...?

Ecoul îngâna, șuierător, cuvintele din urmă ale fetiței cu rochie de bumbac, cu glas scăzut și gros : deee ceee mi-eee friig... dee cee? Vântul șoptea, cu o voce slabă, care era gâtuită : Ştefan Ştefan, iar mai apoi se oprea, apoi o lua de la început, învâluind fetița cu un praf negru. Copacul ce-și întindea ramurile deasupra fetei tremura, învăluit de o aură obscură de nesiguranță - chiar și norii, scârțâind, și-au lăsat conținutul, lacrimi stătute de mult timp, să curgă în jos, alunecând laolaltă cu vântul, valsând cu el, etalându-și sclipirile ca un diamant neprețuit. Oacheșa simțea cum aerul din jurul ei e îmbâcsit cu fum, iar picăturile ce cădeau din cer nu-l puteau curăța deloc, trecând prin el, spărgându-se la contactul pământului. Se ridică , și, sprijinindu-se parcă de aer, înaintă dârdâind în ploaiea ce se întețea. Alarma nu încetase, iar avioanele aruncau fără milă bombele peste același loc, de câteva ori în șir - una, două, trei, patru, iar a cincea ateriză la câțiva kilometrii mai în jos, în valea largă. Impactul împlântă bomba sub pământ, dar focul se vedea și iscodea cumva să scape de picăturile reci de ploaie. Fetița oftă ușurată, iar în spatele ei se auziră pași puternici apăsând cu forță iarba, îndoind-o. Cineva o apucă de braț și o trase după el, iar ea spuse, cu lacrimi croindu-și drum peste pomeții ei și oprindu-se o moment în scobitura obrazului, apoi continuându-și drumul udând rochița :

- Ştefan Ştefan, de ce te-ascunzi, de ce taci? Unde-s mărgelele?

Iar Ştefan tăcea, iar tăcerea lui era de aur, grea, și se lăsa apăsătoare peste sufletul fetiței care a vrut să moară. Dar mărgelele, sunt pe cer?

- Capitolul I - Răsărit şi ceaţă - Partea I -

( În iubire nu se află mai mult sau mai puţin. Puterea se întemeiază pe iubire, dar iubirii nu-i poţi porunci. )

***

Furişându-mă încetişor pe scările cufundate într-o umbră omniprezentă, vreau să ajung cât mai devreme pentru a prinde răsăritul conturat prin ceaţa obscură, care se încolăcea printre nori. Ating primele fire ale nisipului cu picioarele goale, acceptând ca mărgelele aurii să mi se înfigă neplăcut în tălpi - scot bricheta din buzunar şi-mi aprind ţigara din colţul gurii - fumul opac se ridică încet din capătul ţigării, ridicând cu el scrum negru, şi-l aruncă în apa învolburată, aprinzând răsăritul, care se transformă, treptat, într-o bilă de argint viu colorat în purpuriu şi în nuanțe roşiatice. Galben, portocaliu, roşu, apoi albastru deschis pe la margini, reflectându-se-n apă, culorile acaparează ușor ceaţa, care se dizolvă, ridicându-se în straturi groase din azuriul apei.

- Mirona, Mirona, Mirona!

Nu răspund, inspirând ameţită mirosul greoi al fumului, în timp ce pe gât îmi aluneca gustul ţigării, amar şi de rugină, care se amesteca cu stratul subţire de fum otrăvitor, în timp ce acesta se depunea repetat pe pereţii plămânilor.

- Mirona, aici erai !

Taci, taci! gândesc eu, privind vrăjită răsăritul - apa se lovea de stâncile negre, aşezate strategic în mare, ca să permită soarelui să controleze valurile cu aura sa portocaliu-aurie. În spatele meu, cineva călca apăsat pe nisip, răsuflând din greu. Îşi pune o mână pe umărul meu - e înmânuşată şi grea, dar când întorc privirea o observ pe Maria, spălătoreasa, o cucoană extrem cochetă, care nu-şi murdăreşte mâinile deloc. Părul îi miroase a detergent, iar nasul coroiat îi e acoperit de pistrui abia vizibili sub şuviţele negre care-i atârna pe nas şi pe ochii verzi-auriţi. Pomeţii bine conturaţi sunt vopşiţi în roşu, iar adâncitura obrazului e brodată cu o roşeaţă permanentă. Buzele de un roşu nenatural îi tremură - murmură ceva, în timp ce mă trage alarmată înspre scări.

- Te cheamă mamă-ta! zice ea şi-şi trage răsuflarea, în timp ce eu alerg alarmată pe scări.

Sus, mama-mi zâmbeşte şi-şi aranjează părul, în timp ce vorbeşte răguşit cu mine, emoţi infiltrându-i-se evidentă în glas :

- Mirona, domnul de aici e cel care lucrează la redacţie!